Amintirea tandreţei (poveste) Pedro Juan Gutiérrez

CĂUTAM la radio muzică bună aşa că am ales un canal care transmitea salsa, latino, ştiri şi tot felul de chestii din astea. Se termină muzica şi începu să vorbească, foarte degajat, tipul acela cu vocea răguşită, care trăncăneşte despre orice, despre copiii lui, despre bicicleta lui, despre ce-a făcut noaptea trecută. Tipul avea o voce puternică, cu o dicţie vulgară ca de maidan, ca şi cum niciodată nu s-ar fi mişcat din centrul Havanei. Părea a fi un negru care se apropie de tine şi-ţi spune: "Bă, frate, care-i treaba, am un şmen pentru tine."

   Împreună cu soţia mea îl ascultam şi ne plăcea. Nimeni nu mai făcea asta la radio. Tipul punea muzică latino bună, zicea ceva, te aiurea puţin, schimba placa şi trecea la altă chestie. Nici vorbă să dea prea multe explicaţii, nici să demonstreze ce ştia. Părea un negru inteligent, şi întotdeauna mă bucură nespus să întâlnesc negri inteligenţi şi orgolioşi, nu din ăştia care nu te privesc în ochi şi care au jalnica mentalitate luată cu japca, parcă, de la sclavi.

   În fine, noi acasă îl ascultam mereu, pe vremea când eram fericiţi şi trăiam bine, în ciuda faptului că eu îmi câştigam pâinea făcând un jurnalism nesănătos şi laş, plin de concesii, unde totul îmi era cenzurat, iar lucrul acela mă întrista fiindcă pe zi ce trecea mă simţeam din ce în ce mai mult asemeni unui mercenar mizerabil, cu porţia mea zilnică de şuturi în cur.

    Apoi ea s-a întors la New York, voia să fie văzută şi auzită. Ca toată lumea. Nimeni nu vrea să fie condamnat la întuneric şi la tăcere. Toţi vor să fie priviţi şi ascultaţi sub lumina reflectoarelor. Iar dacă este posibil, cumpăraţi, închiriaţi, seduşi. Am scris "toţi vor"? Nu e exact. Ar fi trebuit să scriu: "Toţi vrem să fim văzuţi şi auziţi".

    Ea este sculptoriţă şi pictoriţă. În lumea artei asta înseamnă "să fii bine cotat". Şi se presupune a fi un lucru bun. E reconfortant să fii bine cotat. În fine, a plecat din nou. Pe mine m-au dat afară de la ziar pentru că zi după zi eram tot mai visceral. Iar tipii viscerali nu plac. În sfârşit, povestea a fost lungă, dar în cele din urmă ceea ce mi-au spus a fost: "Nu vrem tipi viscerali pentru că ţara trăieşte un moment foarte delicat, fundamental pentru istoria sa."

   În zilele acelea am aflat, în plus, că tipul cu vocea răguşită ca a unui beţiv nu era negru. Era un alb tânăr, cu studii universitare, cultivat. Dar îl prindea bine imaginea aceea.

    Prin urmare am rămas foarte singur. Asta se întâmplă de fiecare dată când cineva iubeşte fără rezerve, ca un puştan. Dragostea ta pleacă la New York pentru mult timp - cum s-ar zice "se duce la dracu'" - iar tu rămâi mai singur şi mai pierdut decât un naufragiat în mijlocul curenţilor din golf. Doar că puştiul îşi revine repede, în schimb un bărbat ca mine, de patruzeci şi patru de ani, rămâne năucit pentru multă vreme şi gândeşte: Fir-ar al naibii, iar mi s-a întâmplat. De ce oi fi eu atât de imbecil.

    Cu Jacqueline lucrurile au stat încă şi mai rău, deoarece ea a atins un record important în viaţa mea de mascul: odată a avut douăsprezece orgasme cu mine. Unul după altul. Ar fi putut să aibă şi mai multe dar eu n-am mai rezistat şi am ejaculat. Dacă aş fi aşteptat-o să atingă şi ea climaxul ar fi realizat douăzeci sau ceva pe acolo. Altă dată a ajuns până la opt sau zece orgasme. Niciodată n-a mai depăşit acel record. Ne bucuram de deliciile sexului pentru că eram fericiţi. Chestia asta cu cele douăsprezece orgasme n-a fost o competiţie. A fost un joc. Un sport grozav care te menţine tânăr şi în formă. Eu mereu zic: Don't compete. Play.

    Oricum Jacqueline e prea delicată ca să trăiască în Havana anilor 1994. S-a născut în Manhattan, descinde dintr-un amestec de trei generaţii de englezi, italieni, spanioli, francezi şi cubanezi care s-au stabilit în Santiago de Cuba şi de acolo s-au împrăştiat din New Orleans în tot Caraibele până în Venezuela şi Columbia. O familie trăznită. Tatăl ei a fost veteran al zilei D în Normandia. În fine, este un produs prea complicat şi prea puţin asimilabil pentru un mascul tropical şi visceral ca mine. Mereu îmi spunea: "Of, nu mai există lume fină în Havana. Pe zi ce trece oamenii sunt din ce în ce mai vulgari, mai grosolani şi mai prost îmbrăcaţi." Ceva mergea prost în toată afacerea asta. Fie eleganţa lui Jacqueline ori grosolănia oamenilor, fie neghiobia mea, fiindcă eu vedeam totul cu ochi buni, şi mă simţeam bine, deşi fireşte, sărăcia avansa cu paşi repezi.

    Când am rămas singur aveam mult timp ca să mă gândesc la toate acestea. Locuiam în cel mai bun loc posibil de pe lume: un apartament pe terasa unei vechi clădiri de opt etaje din centrul Havanei. Când se însera îmi pregăteam un pahar cu rom foarte tare, cu gheaţă, scriam poeme aprige (uneori pe jumătate aprige, pe jumătate melancolice) pe care le lăsam ici şi colo, pe unde apucam. Sau redactam scrisori. La ora aceea totul devenea auriu, iar eu priveam ţinuturile din preajmă. La nord Caraibele - albastru, imprevizibil, ca şi cum apa ar fi fost de aur şi văzduh. La sud şi est oraşul vechi, pustiit de timp, de silitră, de vânturi şi de chinuri. La vest oraşul modern, clădirile înalte. Fiecare spaţiu cu lumea lui, cu zgomotele şi muzica sa. Îmi plăcea să-mi beau romul în amurgul de miere şi să mă uit pe fereastră ori să stau o bună bucată de vreme pe terasă, privind intrarea din port, cu acele vechi castele medievale, din piatră despuiată, care în lumina delicată a înserării par a fi încă şi mai frumoase şi mai durabile. Toate acestea mă stimulau să gândesc cu o anume luciditate. Mă gândeam, oare de ce o fi fiind viaţa mea aşa. Încercam să înţeleg. Îmi place să mă supraevaluez, să-l observ de la depărtare pe Pedro Juan.

   În realitate, aceste seri cu rom şi lumină aurie şi poeme aprige sau melancolice şi scrisori către prietenii de departe, mă făceau să-mi recapăt încrederea în mine. Dacă ai idei proprii - fie şi doar câteva idei proprii - trebuie să înţelegi că vei întâlni mereu feţe acre, oameni care vor încerca să-ţi stea împotrivă, să te minimalizeze, care "să te facă să pricepi" că nu spui nimic, sau că trebuie să-l eviţi pe ăla fiindcă e nebun, sau poponar, sau vierme, sau hahaleră, iar pe celălalt pentru că e labagiu şi pervers, pe unul că e hoţ, pe altul că-i habotnic, spiritist, drogat, iar pe aia fiindcă e o scursură, o neruşinată, o curvă, o lesbiană, o prost crescută. Ei reduc lumea la câteva tipologii hibride, monotone, plictisitoare şi "perfecte". Şi astfel vor să te transforme într-un exclusivist, într-un căcanar. Te bagă cu forţa în secta lor privată pentru a-i ignora şi anula pe toţi ceilalţi. Şi îţi spun: "Aşa e viaţa, domnul meu, un proces de selecţie şi respingere. Noi deţinem adevărul. Restul ducă-se dracului." Şi dacă timp de treizeci şi cinci de ani nu fac decât să-ţi bage asta în cap, după ce că eşti un singuratic, ajungi să te crezi şi cel mai tare şi pierzi mult pentru că laşi să-ţi scape frumuseţea vieţii pe care o presupune diversitatea, faptul de a accepta că nu toţi suntem egali, fiindcă dacă ar fi aşa, atunci totul ar fi extrem de plictisitor.

   În fine, acum tipul acela cu vocea răguşită ca de beţiv a apărut din nou în radioul meu, enervându-mă întrucâtva, a pus o formaţie de muzică salsa din Puerto Rico aşa că am dansat singur. Până ce m-am întrebat: "Ce mama mă-sii fac eu aici, dansând singur?" Atunci am stins radioul şi am ieşit pe stradă. "Plec la Mantilla", mi-am zis. M-am tot învârtit pe străzi până ce am reuşit să combin două autobuze şi să ajung la Mantilla, care se află în afara oraşului şi îmi place fiindcă de acolo se zăreşte pământul roşu, câmpul verde şi grajdurile de vaci. În cartierul ăsta am câţiva prieteni. Am locuit aici mulţi ani. M-am dus acasă la Joseito, un taximetrist, care din pricina crizei a rămas fără slujbă şi-şi câştigă pâinea cu jocurile de noroc. De doi ani trăia de pe urma jocului. În Mantilla existau multe tripouri clandestine unde se juca. Poliţia făcea uneori câte o razie şi curăţa două sau trei dintre ele, băga oamenii la închisoare câteva zile şi apoi le dădea drumul. Eu aveam în buzunar trei sute de pesos iar Joseito mă încuraja să joc. El dispunea de zece mii. Miza tare. Ne-am dus la un tripou care-i aducea noroc. Şi i-a adus. Eu am pierdut toţi banii în cincisprezece minute. Nu ştiu de ce mama dracului, m-am lăsat târât de Joseito. Eu niciodată nu câştig nici un şfanţ la jocul de noroc, dar el a început să câştige serios încă din primul moment. Am plecat şi l-am lăsat când încasase deja cam cinci mii de pesos. Ce noroc are tipul ăsta! Eu cu aşa noroc aş trăi grozav. E adevărat, el trăieşte bine în Mantilla şi mereu îmi spune: "Vai, Pedro Juan, dacă mi-aş fi imaginat eu una ca asta aş fi băgat în mă-sa taximetria de mult".

    Eram supărat foc din cauza banilor irosiţi. Nu-mi place să pierd. Mă enervez de fiecare dată când ratez şi mă scotea din sărite că Joseito îşi putea câştiga existenţa atât de uşor în timp ce eu de fiecare dată când joc o mână la cărţi sau la zaruri, sunt deja pierdut. Şi nu c-aş fi vreun ghinionist, căci le aduc noroc celorlalţi. Mereu. Odată am cumpărat o maşină veche şi hârbuită şi am ţinut-o parcată o săptămână în faţa casei, fără s-o mişc, avea două-trei chestii stricate care costau scump. După câteva zile un spaniol bătrân a venit să-mi spună că tot cartierul juca dame mizând pe numărul de înmatriculare al maşinii. 03657. Bătrânul mi-a spus, râzând:

- Va trebui să-ţi dăm comision, Pedro Juan. Măcelarul a câştigat aseară trei mii de pesos cu numărul 57. Ce părere ai?

   - Ce părere am? Că idiotul ar trebui să-mi plătească măcar reparaţia maşinii. Stă acolo de o săptămână fiindcă n-am bani s-o repar. - A naibii treabă! Toţi câştigă bani cu maşina ta şi tu eşti în rahat.

    Aşa e. Sunt un dezastru la jocul de noroc şi la multe alte chestii. (...)

©Pedro Juan Gutiérrez

Amintirea tandreţei in cărţe Trilogie murdară la Havana.