| |
ÎNCĂ NU trăiam într-o bună asociere de lume şi singurătate. Vreau să spun că eu încă trăiam în dezechilibru şi mi se părea excesivă singurătatea mea.
Încetul cu încetul mă apropiam de cel mai bun moment al meu. Dar îmi era foarte greu. Şi lui Pedrojuan îi era greu să trăiască singur cu mine. Ne certam, aveam scandaluri. La ultima ceartă, ca să nu-l pocnesc, mi-am abătut toată violenţa ghemuită în mine asupra ochelarilor mei de astigmatism: mi i-am scos şi i-am strivit cu o singură mână. Încă nu înţeleg cum de nu mi-am sfârtecat palma cu cioburile lentilelor. Rezultatul a fost că am suferit mult timp de dureri de cap şi senzaţie de somnolenţă. În Cuba nu existau pe atunci nici măcar şurubele pentru rame de ochelari. În cele din urmă am făcut rost de alţi ochelari. De atunci mi-am permis să mă reconciliez cu mine însumi şi să mă calmez. "Pedro, ori te urăşti ori te iubeşti pe tine însuţi. Lămureşte chestia asta şi astfel vei rezolva şi micul tău război personal cu restul lumii."
Asta şi făceam. Mă ajuta America, o vrăjitoare foarte apreciată din Mariano, la care eu mă duceam cu bicicleta. Ea voia să-mi facă un descântec la cap iar eu îi duceam cele trebuincioase pentru ritual: lapte de cocos, flori albe, rom, ouă, miere de albine, lumânări şi nişte plante. La întoarcere trebuia să traversez râul Almendares; de acolo plecau cei disperaţi către Miami. Îşi construiau nişte plute foarte fragile din roţi de cauciuc, bucăţi de tablă şi sfori şi porneau pe mare cu atâta bucurie ca şi cum ar fi ieşit la iarbă verde. Se întâmpla în vara anului 1994. De patru ani era mare foamete şi nebunie în ţara mea, iar în Havana se suferea cel mai rău. Un prieten îmi spunea mereu: "Pedro Juan, singurul mod în care poţi trăi aici e să fii nebun, beţiv sau să dormi." Se duceau acolo persoane înţelepte şi îi sfătuiau cu chibzuinţă. Dar ei răspundeau: "Vreau să plec din rahatul ăsta. Acolo se trăieşte bine". Erau oameni disperaţi. Şi poate curajoşi. Nu ştiu. Presupun că ignoranţa şi curajul se iau de mână.
Am stat un timp acolo căscând gura la lumea aceea. Până şi un poliţist îi ajuta pe patru bărbaţi ca să-şi construiască mai trainic pluta şi le spunea: "Acum o să reziste mai bine. Să vedem dacă ajungeţi." N-am să înţeleg niciodată politica. Timp de mai bine de treizeci de ani i-au urmărit şi înhăţat pe cei care încercau să fugă cu barca în Statele Unite, în schimb, cei care reuşiseră să scape de rechini, de valurile neîntrerupte şi de curenţii din golf, erau eroi pentru o zi în Miami. Dintr-o dată politicienii celor două ţări hotărăsc să procedeze invers, fiindcă aşa le convine lor. Şi încă mai sunt oameni care se miră de absurdul situaţiei, de arta abstractului, de acest suprarealism. E suficient doar să trăieşti şi să te uiţi la ce se întâmplă în jur. Am dreptate sau nu?
Când m-am plictisit de căscat gura mi-am luat bicicleta şi m-am întors acasă. Încet. Îmi place să pedalez pe Malecón. La jumătatea drumului am luat-o prin curtea şcolii lui Pedrojuan. Să fii fost oare o premoniţie. În fine. Mă gândeam doar la asta: "Pedrojuan e cam împrăştiat şi hai mai bine să dau o raită să văd cum stau lucrurile." A fost exact aşa. N-am mai avut nici un alt presentiment, dar când am pus piciorul în pragul şcolii, doi băieţi mi-au strigat: "Pedrojuan a căzut din autobuz şi l-au dus la spital!"
A trebuit să-mi păstrez controlul. A fost cât pe-aci să leşin. Mi-au spus la ce spital l-au dus şi am plecat ca din puşcă. Era cel mai nenorocit spital din Havana. Cel mai murdar şi cel mai părăginit dintre toate spitalele. De două ore băiatul meu şi un profesor stăteau acolo şi nimeni nu-i băga în seamă. Avea încheietura mâinii fracturată. Mersese agăţat de uşa unui autobuz arhiplin. Mâinile au început să-i alunece. Ştia ca va cădea pe asfalt şi că putea să moară. I-a spus unui tip care stătea lângă el: "Auzi, ţine-mă că o să cad" Dar jigodia i-a răspuns: "Cazi, în mă-ta, ce mă interesează pe mine." Şi a căzut în stradă, rostogolindu-se, din autobuzul care mergea cu şaptezeci de kilometri la oră. A fost un miracol ca n-a murit. În fine, am început să intru în acţiune. Am căutat doi medici ortopezi şi i-am rugat să se ocupe de fiul meu.
În cele din urmă i-au făcut o radiografie. I-au pus în ghips încheietura mâini şi o parte din braţ şi ne-am întors acasă, dar era tot umflat şi îl durea foarte tare. Mi se părea că nu îi puseseră bine ghipsul. Făceau economie de ghips. În ziua următoare trebuia să-l duc la alt spital şi să o iau de la capăt, încercând să-l vindec. I-am dat o aspirină şi a dormit puţin la prânz. Când tăcerea s-a aşternut m-am dus pe terasă, în faţa mării. Cu o cafea, să fumez. Eram epuizat. În căutarea echilibrului mereu mă dezechilibram. Eu năzuiam doar la armonia interioară. Am avut intenţia să citesc puţin din Zen. A Way of Life. Dar era în zadar. Citeam şi niciodată nu asimilam nimic. Am găsit pe acolo un caiet cu notiţe al lui Pedrojuan. În ultimul timp citea mai multe cărţi de-o dată. Caietul era plin de citate scoase, presupun, din acele cărţi de Hermann Hesse, García Márquez, Grace Paley, Saint-Exupéry, Bukowski şi Thor Heyerdhal. Straşnic melanj. Pentru un băiat de cincisprezece ani acest amestec adăugat rock-ului îl poate ajuta să izbutească să nu se plictisească şi să trăiască zbuciumat. Ceea ce este excelent. Aşa cred eu. Important e să nu te plictiseşti.
Atunci m-a sunat Maria. O scriitoare de povestiri ciudate care mă consideră dicţionarul ei personal şi căreia îi place să îmi ceară părerea despre toate profanările ei semantice care pe termen lung îi confirmă poetica naraţiunilor. Am vorbit puţin şi i-am spus: "Nu-i băga în seamă pe profesorii de literatură, nici pe cei de gramatică, pe critici ori pe teoreticieni. Îţi pot face mult rău. Ascultă doar de tine însăţi. O să-ţi ia ceva timp, dar e mai bine aşa... Ah, asta nu înseamnă nici că-i mai bine, nici că-i mai rău. Doar că altă cale nu există."
"Şi dacă primesc sfatul vreunui scriitor?", m-a întrebat şovăielnic. "Atunci, ascultă-l, dar nu cine ştie ce. Să nu asculţi prea mult de nimeni."
Apoi nu-mi mai amintesc nimic. Nevastă-mea - mai degrabă fosta mea nevastă - se afla în New York, aproape fără nici un ban, dar fericită, căutând un priceput curator pentru sculpturile ei, iar eu aici, biruit în Havana, dând vina pe toţi. Cred că mi-am plâns singur de milă în toţi aceşti ani şi că mă eschivam. Asta a fost cel mai rău: mă eschivam să rămân singur cu mine însumi. Să-mi fiu tovarăş. Să stau de vorbă cu mine. Şi poate că mi-a dăunat acea căutare a armoniei sufleteşti. Nu ştiu cine mă-sa mi-a băgat în cap ideea asta. Ca să trăieşti în armonie sufletească trebuie să fii un imbecil. Am sau nu dreptate?
©Pedro Juan Gutiérrez
În căutarea liniştii interioare in cărţe Trilogie murdară la Havana.
|
