| |
AM TRAIT fara sa ma opresc vreodata. Acum aveam nevoie de odihna. Sa raman singur. Intr-un loc retras de lume. Si sa ma gandesc. Nu stiu la ce. Dar presimteam ca trebuie sa fac o pauza ca sa reflectez putin. Poate ca sa privesc inauntrul meu. Si sa ma uit inapoi. Chiar daca dupa aceea totul va continua la fel, ca la nebuni. Eu il invidiam pe Swami Nirmalananda, care imi trimite cartile lui din India si care nu face nimic. Doar mediteaza si inspira parfumul de mirodenii arse pe dealurile din Karnataka, intre copaci si animale salbatice.
Dar e greu sa spui stop daca in fiecare zi ai parte de toate tentatiile posibile. Azi mi-a sosit un plic de la Paris. Le Peintre Nato ma invita vara urmatoare in Boissise Le Roi la niste happenings: Art and Absence of Clothes. Nebunul acesta nu-si imagineaza ca n-am bani nici macar pentru o cutie de Nescafe. Si ma ingrijoreaza starea asta de vesnica oboseala de care sufar de cateva luni. Nu stiu daca e anemie ori sida. Alteori e vorba de depresie si de tristete. Iar eu imi continui lupta impotriva fricii. A lupta, vorba vine. Eu singur nu pot lupta impotriva fricii, in schimb ma rog noaptea si mereu ii cer lui Dumnezeu sa-mi izbaveasca inima de frica, sa-mi mantuiasca creierul de lipsa de claritate. Frica si lipsa de claritate ma paralizeaza. Iar Dumnezeu ma ajuta cat poate si-mi da mici semne.
Multi ani am stat departe de aceasta lume invizibila si paralela. La treisprezece ani, dintr-un sut am facut praf un cucifix pe care mama il fixase pe perete, deasupra patului meu. I-am ars una cu furie. La orele de catehism ei voiau ca eu sa cred, fara sa ma indoiesc nici o clipa, in Sfanta Treime, in Adam si Eva. Ah, nu! Am comparat tot ce am gasit de si despre Darwin. Un cutremur m-a zguduit pe dinauntru. Si imediat a inceput invazia de manuale rusesti de marxism si scolile nocturne de instruire revolutionara. Apoi m-au luat la armata (in cazul meu au fost patru ani si jumatate, mereu am avut parte de rahat, de a ma manji cu rahat).
Unitatea mea militara se afla in Rancho Boyeros si in fiecare an noi, recrutii, vedeam pelerinajul din saisprezece decembrie care se facea la templul El Rincon. Se duceau sa ceara sau sa multumeasca ceva Sfantului Lazar. De-a lungul bulevardului, pe mai multi kilometri, mii si mii de persoane tarau lanturi, pietre, bare, cruci de lemn. Erau imbracati in saci de iuta. Sau mergeau tarandu-se in genunchi, facandu-si pielea zdrente. Altii inventau felurite alte torturi. Noi ne distram fara sa intelegem nimic. Ne simteam superiori si foarte diferiti de lumea aceea extaziata si de spectacolul obsesiv pe care il dadea.
Multora li s-a intamplat asta. Toti aveam o credinta puternica. Apoi ni s-a spus: "Ah, chestia asta e un rahat, iar pe cel care va sustine contrariul o sa-l dam la o parte si poate c-o sa incaseze si un cap in gura". Asta era: ori esti cu noi, ori impotriva noastra. Si decide-te repede. Mereu se intampla asa in viata: daca iei o decizie rapid, poti sa castigi sau sa pierzi. Daca nu te decizi esti un idiot, te dau la o parte si te mai si scuipa fiindca esti un mediocru si un omulet cenusiu. Si nimeni nu vrea sa se condamne a fi socotit un omulet cenusiu.
Prin urmare am trait astfel ani de zile. Triumfator. Cu adevarul intr-o mana si cu steagul rosu in cealalta. Apoi s-a produs prabusirea, iar in cativa ani totul s-a transformat in apa si sare. Dar nu poti sa te mentii la suprafata mereu. Ori gasesti ceva de care sa te agati, ori te duci la fund. Iar culmea e ca acum se stie ca pana si seful guvernului isi are razboinicii lui, garda personala si zece ghicitori prin jur care au grija de el. Sa-i ia dracu'.
In fine, in vremea aceea aproape totul incepuse sa-mi merga prost. Statusem prea mult timp fara sa am de ce sa ma agat, rezistand in fata furtunii. Daca n-ai de ce sa te prinzi iar uraganul sufla din ce in ce mai puternic, in mod cert te va lua pe sus si te va arunca pe undeva facut tandari. Atunci, din simpla curiozitate, m-am dus la o vrajitoare - medium -, o corcitura africana. Nu asteptam nimic de la experienta aceea. Dar femeia a stat patruzeci si cinci de minute spunandu-mi lucruri adevarate, unul dupa altul, si descriindu-mi persoane, cu numele lor propriu cu tot. Mi-a spus ce se intampla si ce solutie aveam. Si am facut-o. Si iata-ma. N-am s-o povestesc. Chestiunea asta ma priveste numai pe mine. Dar mi-am recuperat credinta, iar acum ma duc din cand in cand la El Rincon.
Oricum, nu-mi prea place sa ma duc acolo cu toti negustorii de fetisuri si toti naivii, fataindu-se pe acolo, si cu omul acela care are grija de altar, care le ordona peregrinelor cele mai efuzive sa-si coboare bratele (noi barbatii ne rugam in liniste, in schimb femeile sunt diferite si isi ridica bratele si ofteaza si spun rugaciuni in soapta). Omul acela nu respecta pe nimeni. El vrea doar sa fie ordine acolo. Iar eu sunt satul pana-n gat sa aud vorbindu-se mereu de ordine, disciplina, seriozitate si sacrificiu. Doar asta am facut toata viata: sa fiu ordonat, disciplinat, serios si sa ma sacrific.
In fine, uneori ma duc si ma rog un pic. Iar cand ies de acolo, dau peste aia de la leprozerie, iar apoi peste cei de la sanatoriul de sida, care se ascund dupa arborii de mango si aguacate.
Nici nu stiu de ce am povestit toate astea. Poate fiindca ma simt putin melancolic, gandindu-ma la destinul lui Jose Montalvo, din San Antonio, Texas. Ultima lui scrisoare o am din 1991. Avea deja cancer si facea un tratament naturist. Chimioterapia nu-l ajuta cu nimic. Imi scria cu multa afectiune si continua sa lucreze ca asistent social pentru niste homeless din inima Aztlan-ului, sa scrie versuri si sa se lupte cu vechitura aia de casa pe care o cumparase si cu baietelul lui de trei ani: "Toate se intampla la vremea lor, candva vei putea sa-ti publici povestirile. Nu te lasa". Mi-a scris atunci. Acum trei ani. Nu stiu daca o fi murit. Eu eram dezorientat, mi-era tare frica si nu m-am preocupat de Montalvo si de cancerul lui americanesc. El isi lua la revedere atunci, iar eu nu i-am spus adio.
Azi i-am recitit scrisorile si cartile. Asta e. Ca un pendul. Vine si pleaca. Uneori recitesc insemnari facute cu ani in urma si simt ca tot acest timp a repercutat asupra mea: am ramas si mai singur. Toti ramanem din ce in ce mai singuri. Femeile pe care le-am iubit s-au pierdut pe drum. Locurile in care am fost fericit. Copiii care s-au indepartat de mine. Prietenii. Toate cate are omul si pe care apoi le pierde. Si chiar am vrut sa le pastrez, dar chiar si asa le-am aruncat pe fereastra. Si ma surprind scriind ca si cum as fi ajuns deja la capatul zilelor. Iar Dumnezeu nu ma ajuta sa-mi limpezesc pe de-a-ntregul sufletul si sa accept totul asa cum este.
©Pedro Juan Gutiérrez
Recapatandu-mi credinta in cărţe Trilogie murdară la Havana.
|
